sâmbătă, 14 ianuarie 2012

Pleci?

          Şi tu vei pleca? Am crezut că tu esti o excepţie...că ai sa fii singura persoană care nu va pleca de aici... Si de ce acum? Acum, cand  este nevoie de prezenta ta?  Inţeleg...asa trebuia să se intâmple, asa a fost să fie, de fapt asa este viata! Si tu totusi ai fost o excepţie...da... chiar ai fost...pentru că tu,  tu ţi-ai luat ramas bun când ai plecat, ai spus pentru ce pleci...pentru ce mă lasi singură...
         Daca sunt suparata? Nu, nu sunt! Doar tristă si mâhnita, chiar nu sunt...o sa fiu bine crede-mă...asa se intampla in viată!
         Continuă sa te duci acolo unde este nevoie de tine, nu te opri pentru mine...doar sa te gândesti la mine, sa-ţi fie dor de mine si să nu uiţi nici un lucru, nici o amintire... Chiar tu ai spus că pleci pentru puţină vreme...

marți, 10 ianuarie 2012

Handicapul amintirilor!


            A fost anuntata cu mult inainte ca va ramane singura acasa pentru cateva ore bune. Se tot intreba ce  putea sa faca in tot acest timp; nu stia daca vroia sa se duca la o plimbare cu prietenii ( nu mai iesise de mult) sau sa faca ceva care sa-si omoare timpul.
           Dintr-o data, cufarul acela care zacea aruncat in coltul cel mai intunecat, o tot necajea...sa-l deschida. Ramase naucita la vederea dezordinii, a mizerii si a prafului adunat in cufarul cu amintiri. Pur si simplu se stia o fata ordonata si chiar ingrijita, dar asa ceva nu mai vazuse la ea... era chiar hotarata sa faca ordine. Erau amintiri zdrentuite, pline de praf si amintiri pe care nu le mai puteai distinge, nu stiai ce a fost acolo. Disperarea se citea pe fata ei! Incepuse sa caute amintiri care o facusera fericita candva, amintiri care ii aminteau de inocenta si gingasia de altadata, lucruri care nu ar fi crezut ca le-ar putea uita, dar ele nu mai erau...in zadar le cauta. In disperarea ei, daduse de acele amintiri care i-au produs multa suferinta, acele memorii care nu a lasat-o sa se bucure din plin de viata, intamplari care se chinui zi si noapte sa le uite, si totusi ele erau acolo, erau intacte...unele le lua in maini si le strangea cu toata puterea pentru a le distruge pentru totdeauna, dar ele ramaneau la fel de crude ca si odinioara...
           Unele aratau atat de rau, la colturi erau indoite si rupte, altele sterse incat nu mai puteai deschide nici macar o pagina, altele erau neclare, nu stia ce sunt cu ele, sau isi amintea doar franturi...erau jalnice la vedere... timpul isi pusese ampreta pe ele...se vedea ca au un handicap sever...
           Dar era hotarata sa nu se dea batuta, trebuia sa-si amintesca unde a lasat ultima data acele amintiri. In sfarsit le gasise... era chiar panicata ca ar putea ramane si fara ele. Le lua cu multa atentie din coltul acela negru si le strese de praful gros...era fericita ca au ramas in cufar...
         Acele amintiri au ramas neatinse, iar ea era nemiscata in fata lor. Incepuse sa topaie cu ele in mana. Erau chiar amintiri frumoase, stia ca o sa-si aduca aminte cu placere de acele clipe minunate si chiar pline de viata. Atat de mult invatase din acea experienta de viata! Acum selecta cu atentie unele dintre ele, le luase pe acelea care nu ar fi vrut sa le uite nicicand, si le duse la inima, stia ca acolo vor fi in siguranta. Se simtea cu adevarat libera...
           Amintirea este intotdeauna un loc de intalniri!  G. P.

miercuri, 4 ianuarie 2012

De ce?

        Nu! Chiar nu plang... nu e nimic...is doar niste lacrimi...
        De ce ai facut fiinto asta? De ce ai luat blestematele alea de pastile? Credeai ca te ajuta sa scapi de viata? Credeai ca ai sa scapi in felul acesta de probleme? Stiu, viata nu este usoara...te cred si chiar te si inteleg, dar crede-ma, viata nu este decat o continua lupta. Continua sa mergi mai departe, continua sa lupti, chiar daca lupta nu este usoara; doar incerca, macar tarindu-te prin noroi...ii si asta un efort mare si de apreciat!
         Cum ma simt eu? Pe mine ma intrebi? Nu stiu, iti spun sincer ca nu stiu...nu vezi ca zambesc? Nu este ceva de exprimat prin fapte s-au vorbe, totul se petrece in interior, e ceva ce nu trebuie vazut de nimeni...iar asta e cea mai grea lupta posibila...e cumplit de greu, pentru ca lupta e din ambele tabere...
         Vreu sa cred ca tot ce a fost, tot ce s-a intamplat, nu este decat un simplu cosmar care va trece cat spui ``peste``, dar realitatea este dura...nu este nici macar un vis...
        Sa uit? Nu! Asta chiar nu se poate, adica de ce a-si uita? Nu uitarea este necesara aici, ci schimbarea este singura solutie...
        Sa nu mai faci asta, auzi tu?