luni, 3 decembrie 2012

Cine? Eu?


        Mergea încet. Chiar nu se grăbea. Deși știa că azi va trebui să rezolve atâtea probleme care nu trebuiau amânate, iar ea de abia își târâia picioarele prin noroiul și ploaia măruntă de afară care îi încetinea parcă și mai tare pasul. Era cumplit de frig; ploaia făcea ca toți oamenii să se grăbească la casele lor și să se protejeze, dar ea nu mai simțea nimic...era pierdută...
       Mergea de parcă avea o mare greutate de dus in spate. Fața ii era intristată și obosită, nu era nici măcar in stare să bage in buzunar mainile crăpate de frig.
         In ciuda gălăgiei de afară și a zgomotului de masini care parcă o innebuneau, auzi o voce care o strigă tocmai pe ea...
         ``Cine? Eu?`` Ar fi vrut să întoarcă cu disperare capul, dar toata pânza aceea de probleme, necazuri, sentimentul de vinovăție, supărarea, frustările, neajunsurile și păcatele care o înfășurase de atâta timp, o făcuse să tresară de spaimă la auzul vocii. Vocea se auzea tot mai aproape de ea, era atăt de blandă și o striga cu atata iubire în glas, încât nici o inimă nu ar fi rămas mută...dar ea tăcea...și totuși se oprise in loc. Cu dureri îngrozitoare încercă să facă un ultim efort și să nu-i mai întoarcă și de data asta spatele, doar o făcuse in repetate rânduri... o dureau toate incheieturile inimii, simți că se prăbușește de durere.
        Fața aceea...era plină de răni, atat de murdară, și sângele parcă nu se oprea să curgă de pe față. În acel moment, un val de furie o cuprinse și ar fi vrut să întoarcă spatele cât mai repede posibil...doar avea și ea atâtea probleme, asta ii mai trebuia acum...?
        Dintr-o data, fața aceea o privi direct in ochii inimii ei de gheață...Căuta cu atâta disperare să vadă unde o mai văzuse, era chiar sigură că o mai întâlnise de atâtea ori. Derula cu repeziciune toate amintirile înapoi; dar, știa vocea, dar chipul nu reușea să-l distingă. Ciudat era că nici în trecut nu reușise să vadă fața, doar vocea...care acum își amintea de câte ori o strigase...iar ea îl respingea...
        O lacrimă alunecă ca pe un topogan de pe obrazul ei de gheață, își dădea seama că, cu cât privea mai mult la fața aceea plină de dragoste, pânza care o înfașurase pană la ultima suflare se rupea,  și devenea tot mai liberă. Era chiar dureros...dar de data aceasta era decisă să asculte pană la capăt. Acum putea întoarce capul fara sa mai simta vreo durere, dar de odata vazuse ceva ce o facuse sa geama de durere si rusine, era chiar langa cruce...se afla chiar acolo langa El si ii soptea atat de bland...

              ``Copile, aici lasa tot necazul tau...uite aici la poala crucii...lasa si inima ta...``